Sub regimul Ceausescu erau interzise toate formele de planificare familiala – inclusiv contraceptia. Aceasta, combinata cu saracia cumplita, au facut ca procente mari de copii sa fe abandonati, institutionalizati si neglijati. Erau ignorate masiv precautiile universale pentru a impiedica raspandirea bolii. Erau folosite transfuzii cu sange netestat pentru a spori imunitatea copiilor bolnavi. Impreuna cu negarea existentei oricaror riscuri de transmitere HIV in Romania, conditiile au Incurajat un climat care a permis raspandirea nestanjenita a bolii.

Epicentrul bolii a fost Constanta, al doilea oras ca marime din tara. Este un oras port la Marea Neagra, in care se intalnesc muncitori din toata tara, ducandu-si deseori viata in tranzit in conditii de mizerie si nesiguranta. Multi au donat sange – inclusiv lucratorii sexuali – pentru a obtine bani, fara sa stie ca era infectat cu HIV – si pentru ca nu erau implementate programe de screening pentru sangele recoltat, acesta nu a fost descoperit. Copiii au primit apoi perfuzii de sange de la un adult infectat in cadrul procedurilor medicale si au mai fost voci care au sustinut ca acestia primeau sange de la adulti pentru a deveni mai puternici. Aceasta practica pare ca ar fi fost comuna cu precadere in unele din marile centre de stat pentru copii. Prin urmare, virusul HIV a facut numeroase victime in randul copiilor din Romania, estimandu-se ca aproximativ 3748 copii au murit de SIDA pana in anul 2006.

La sfarsitul anilor ’80 – primii ani ai epidemiei – Constanta s-a dovedit a fi total nepregatita pentru a gestiona mii de cazuri de SIDA la copii. Reactia la criza nu a fost nici organizata, nici sustinuta; a fost o reactie de urgenta care a implicat conducerea unor oameni dedicati si sprijinul din partea tarilor vestice. Exista o discrepanta clara in perceptii. In timp ce Ministrul Roman al Sanatatii nega gravitatea situatiei si astepta pur si simplu ca pacientii sa moara, societatea civila, coordonata prin sprijinul voluntarilor si donatorilor internationali, incepea sa lucreze in parteneriat cu sectia spitalului.

Insa deoarece societatea civila era atat de subminata in perioada comunista In Romania, a durat mai bine de zece ani dupa revolutia din 1989 ca persoanele cu HIV/SIDA sa se organizeze la nivel national si sa solicite schimbari la nivelul sistemului de sanatate.